Sunt situații în care putem doar să privim neputincioși la cum viața ne e zguduită din temelii. Trăim furia, tristețea, neputința pe care un diagnostic grav, un copil cu o boală incurabilă, un accident tragic, pierderea unei persoane importante sau alte evenimente traumatice le stârnesc în noi. Ne trezim că avem de răspuns din nou la întrebări pe care părea că le-am elucidat: cine suntem noi? cine sunt cei de lângă noi? ce avem de făcut mai departe? Viața se divide între înainte și după eveniment, iar acum avem de integrat în firul narativ ceva profund dureros și greu. Ceea ce ni s-a întamplat nu mai poate fi schimbat și s-ar putea să fim copleșiți de povara pe care o avem de dus, de întrebările la care nu găsim răspuns. În ciuda poverii însă, am putea să ne întărim și să creștem.
Ce înseamnă creșterea după un astfel de eveniment?
Cu certitudine, nu înseamnă că vom trăi mai puțin distres și mai multe emoții pozitive. Ne va fi în continuare greu. Evenimentele traumatice nu sunt de dorit, dar ele pot pune în mișcare resorturi prin care să le facem față. Încercarea de a răzbi ne poate întări: petrecem mult timp gândindu-ne la ce ni s-a întâmplat, cum am reacționat, dacă situația în care ne găsim se potrivește cu viziunea noastră despre lume. Reflectând, putem descoperi noi perspective, putem învăța lecții valoroase, deși dureroase. S-ar putea să ajungem la concluzia că în urma pierderilor suferite, am avut ceva de câștigat: am legat relații mai strânse, mai profunde, am descoperit posibilități noi de dezvoltare, motive mai multe pentru care să prețuim viața, ori ne-am apropiat de divinitate.
Înseamnă să descoperim putere în vulnerabilitate. Astfel de situații ne fac mai conștienți de vulnerabilitatea inerentă pe care o avem ca oameni: suferința nu putea fi nici controlată și nici prevenită. Totuși, în ciuda ei, se întărește în noi sentimentul că putem supraviețui și izbuti.
Înseamnă să ne schimbăm perspectiva asupra relațiilor semnificative. Se poate să aflăm care sunt oamenii pe care-i avem cu adevărat alături, să ne apropriem mai mult și să strângem legăturile cu ei. Când întâlnim oameni care trec prin situații dificile de viață, înțelegem mai bine, simțim cu ei și pentru ei.
Mai înseamnă să reflectăm la semnificația morții, la sensul vieții. Învățăm să prețuim lucrurile mici, să înțelegem ce e cu adevărat important. Devenim mai interesați de dimensiunea religioasă, spirituală a vieții. Deși evenimentul traumatic poate lăsa în urmă multe întrebări fără răspuns (de ce se întâmplă astfel de lucruri, care mai e rostul meu acum, de ce ar trebui să continui să mă zbat), a ne lupta cu ele ne ajută să trăim mai profund.
Ca să descoperim că în ciuda unor astfel de poveri se poate să creștem, va fi nevoie să treacă timp. Ca acele emoții intense să se consume, va trebui să le trăim. Ca să începem să înțelegem, va trebui să ne frământăm cu grelele întrebări și necunoscute. Va fi greu. Atunci când tumultul se va fi domolit însă, poate că din tot zbuciumul va miji un sens: am primit puterea să izbutim, ne-am apropiat mai mult de oameni, am înțeles ce e cu adevărat important în viață.
Îți recomandăm și articolul:Bibliografie: