Iată câteva rânduri de gânduri pentru toți cei care n-au trecut printr-o perioadă grea, pentru toți acei pe care pierderea unei persoane importante nu i-a durut, pentru acei al căror eșec nu a însemnat atât de mult, iar acea dorință neîmplinită oricum nu-și avea rostul. Aceste rânduri sunt pentru cei ale căror gânduri sunt nesemnificative, ale căror probleme nu merită menționate. Sunt pentru cei care își repetă Nu merit. Nu contează. Oricum nu era atât de important. Nu am nevoie de nimic. Pentru cei care au învățat că a avea nevoi și a le exprima, nu e legitim așa că au încetat să o mai facă, ba mai mult, le-au tocit, au încercat să se debaraseze de ele. Sunt, de fapt, câteva gânduri pentru cei care au învățat că autoinvalidarea e modalitatea prin care se pot proteja de invalidarea din partea celorlalți sau de dezamăgirea că oricum nevoile lor nu vor fi acceptate sau împlinite. E firesc să apară tendința de a nega propriile nevoi după ce vreme îndelungată ceilalți ni le-au negat. Multă durere trăită în tot acel timp. În încercarea de a evita durerea, recurgem la tot felul de strategii care sunt, în realitate, expresii ale autoinvalidării:
Refuzăm să vorbim despre nevoi – nu-i așa că uneori ne vine greu să ne gândim că avem nevoie de ceva, darămite să mai vorbim cu o altă persoană despre acel lucru? Adesea, conversațiile cu persoanele semnificative din viața noastră se reduc la chestiuni banale, neînsemnate. Când conversația ia o turnură serioasă, dacă sunt aduse în discuție dorințe profunde, avem tendința să schimbăm rapid subiectul. La ce bun să discutăm despre așa ceva? ne-am putea gândi. Considerăm că nevoile noastre nu sunt legitime sau nu vor putea fi niciodată împlinite, iar a vorbi despre astfel de lucruri nu face decât să aducă cu sine tristețe, teamă. Decât să trăim asemenea stări, mai bine ocolim astfel de subiecte.
Considerăm că nevoile sunt o dovadă de slăbiciune – a accepta că avem nevoi ne pune într-o poziție de vulnerabilitate sau de inferioritate. Multitudinea de experiențe în care nevoile noastre au fost respinse, neîmplinite ne-a determinat să învățăm să le facem față adoptând o mină de invulnerabilitate. Mai degrabă să considerăm că nu avem nevoie de nimeni, că nu avem nicio nevoie, decât să fim vulnerabili. Vulnerabilitatea pare ceva periculos, de speriat. Suntem în siguranță atât timp cât slăbiciunile noastre nu sunt văzute; ba ajungem uneori să credem că ele nici nu există, atât de puternică e teama de a fi răniți.
Banalizăm nevoile – a recunoaște că vulnerabilitatea e inerentă este greu, așa că vom încerca să o mascăm. Vom vorbi despre nevoile și dorințele noastre într-o manieră superficială. Vom spune că, da, desigur că sunt niște dorințe în noi, dar nu e mare lucru. Nu vom accepta că ne doare uneori și că e firesc să ne doară atunci când ceva mult dorit nu este împlinit. Vom încerca să discutăm despre aceasta cu o seninătate de suprafață. De fapt, singurul motiv pentru care ne permitem să glumim despre acele dorințe și nevoi, să le ironizăm chiar, uneori, este faptul că nu le procesăm în profunzime. În schimb, am putea să ne întrebăm: Despre ce anume nu vrem să vorbim, de fapt, de teamă că ne vor năpădi emoții grele?
Ne scuzăm pentru nevoi – uneori ne facem curajul să le menționăm sau să le aducem în discuție. Însă când realizăm că am încălcat „codul de conduită” cu privire la nevoi, acela care prescrie să ne ținem departe de ele, începem să ne criticăm pentru ceea ce am făcut, ca nu cumva să o facă ceilalți: e nejustificat să ne dorim ceva, cerințele noastre sunt excesive, suntem patetici. Considerăm că n-a fost îndreptățit să cerem ceva, că am greșit, iar de fiecare dată când ne vom găsi în această situație vom încerca să îndreptăm „greșeala” scuzându-ne.
Nu putem procesa informația despre nevoi – se poate să întâlnim oameni abili, răbdători, dispuși să exploreze împreună cu noi acele locașuri de care ne ferim. S-ar putea ca ei să realizeze mai bine decât putem noi să o facem, că avem anumite dorințe pe care să încerce să le discute. Pentru că nu ne-am permis astfel de gânduri nici nouă înșine, astfel de discuții par că sunt despre lucruri complet străine nouă, considerăm că nu ni se aplică, nu înțelegem despre ce e vorba. Ne trezim că mintea ne fuge în cu totul alte direcții: în timp ce o altă persoană vorbește despre nevoia noastră de a primi afecțiune, spre exemplu, ne amintim de ziua de ieri, de ce avem de făcut mâine sau, pur și simplu, ni se golește mintea.
Ne micșorăm așteptările – am avut adesea de-a face cu invalidarea nevoilor din partea celorlalți, așa că am învățat să o anticipăm și, pentru a nu fi dezamăgiți, minimizăm importanța propriilor nevoi. Ne găsim spunându-le celorlalți că sigur sunt foarte ocupați, probabil au altceva mai important de făcut decât să vorbească despre ce e în mintea noastră, problemele noastre oricum nu sunt așa de mari, comparativ cu problemele cu adevărat grave ale altora. Dacă ceilalți insistă, acordând importanță preocupărilor noastre, s-ar putea să fim cuprinși de frică. Nu suntem obișnuiți cu o astfel de atitudine pe care o considerăm trecătoare. Sigur vom fi dezamăgiți mai târziu, gândim, așa că mai bine să nu ne facem speranțe. E greu să fii invalidat, dar e un tărâm familiar. A-l părăsi și a ne face astfel pasibili de dezamăgire, pare și mai greu.
Acestea sunt câteva dintre expresiile autoinvalidării, de care ar fi bine să fim conștienți pentru că, în ciuda senzației că ne protejează, sunt de fapt mecanisme care întrețin stări de anxietate și depresie. Dacă ne surprindem adesea având o astfel de atitudine față de noi înșine și față de nevoile noastre, ne-ar fi de folos să ne îngăduim o vreme în care să reflectăm la câteva aspecte. Este firesc să avem nevoi, să avem probleme. Nu trebuie să primim acordul din partea cuiva, tocmai pentru că a avea nevoi este ceva uman, prezent în fiecare dintre noi încă din primele clipe de viață. Chiar dacă din teamă ne străduim să negăm acest lucru, nu vom schimba validitatea acestui fapt. Ne face bine să acceptăm propriile nevoi. Putem încerca să vorbim despre ele, atunci când ne simțim confortabil și în siguranță să facem acest lucru, sau să scriem despre ele. Da, s-ar putea să trăim emoții negative, dar trăirea lor nu e neapărat rea. Emoțiile negative sunt parte firească a experienței umane și avem nevoie să ne dăm timp să le trăim, să le consumăm. A avea nevoi e uman, deci exprimarea lor nu e o dovadă de slăbiciune, ci manifestarea firească a umanității. Da, vulnerabilitatea poate părea de speriat, dar oare câte experiențe valoroase pierdem protejându-ne la nesfârșit? Durerea izvorâtă din neîmplinirea unei nevoi nu e ceva banal, lipsit de importanță. Să o tratăm cu grijă și înțelegere, cu căldura pe care am manifesta-o dacă am vedea la o persoană foarte dragă nouă durere. O astfel de atitudine aduce o parte din vindecare.
Acel tărâm al autoinvalidării pare locul sigur pentru că ne este familiar, iar a face pași spre a ieși de acolo pare cumplit de riscant. Așa cum C.S. Lewis spunea: Iubește totul, și poți fi sigur că inima-ți va trece prin toate chinurile, ba s-ar putea chiar să-ți fie zdrobită. Dacă însă vrei să fii sigur că-ți va rămâne intactă, n-o da nimănui, nici măcar unui animal. Înfășoar-o cu grijă în hobby-uri și mici nevinovate plăceri; evită orice încurcături sentimentale; încui-o bine în coșciugul propriului egoism. Însă în acel coșciug – în siguranță, întuneric, nemișcare și lipsă de aer – ea se va schimba. Nu va fi zdrobită; va deveni incasabilă, impenetrabilă, irecuperabilă. Alternativa la tragedie, sau cel puțin la riscul tragediei, este ruinarea. Pare riscant să acceptăm că avem nevoi și să le exprimăm, însă și mai riscant este să negăm acest lucru.
Să luăm în considerare posibilitatea de a răspunde la întrebarea Eu ce nevoie am? Putem face asta în compania unei foi de hârtie care primește tacit răspunsul nostru. Sau putem căuta răspunsul alături de cineva în care avem încrederea că vrea să ne fie bine. S-ar putea deschide ferestre nedeschise niciodată până atunci, cu priveliști care merită privite mult timp.
Îți recomandăm și articolele:Bibliografie
• C.S. Lewis, Cele patru iubiri (Harcourt, 1960), p.123 [Ed. Humanitas]
• Leahy, R. L. (2012). Overcoming resistance in cognitive therapy. Guilford Press. [Goodreads.com]